Prezentul trecut...

Trecutul e atat de prezent in noi,in fiintele noastre incat ar trebui sa ne sfasiem sufletul pentru a putea sa ne lepadam de el... E acolo, gata sa ne rupa pt fractiuni de secunda din cotidian si sa ne transpuna, cu o viteza uluitoare, in anii copilariei, in anii tineretii, in timpurile noastre de glorie si in cele de infrangere . E trist. E trist ca dorim sa ingropam amintiri. E trist ca vrem sa ne descotorosim de ele si sa nu le mai avem. Dar daca chiar am reusi acest lucru cu adevarat, nici nu avem idee ce efect devastator ar avea asupra proporiei fiinte si personalitati .

Si de ce am vrea sa rupem din noi o parte atat de evidenta si de prezenta cum e trecutul? De ce sa incercam sa ne amagim ca nu ne pasa, ca nu ne-a pasat niciodata de vremurile apuse cand uneori, cu ochii deschisi, suspinam dupa anii trecuti in graba si ne stergem repede cu dosul manecii lacrima care da sa se scurga din coltul ochiului? Nu mai vrem sa simtim, nu mai vrem sa traim, nu mai vrem sa fim oameni. Ne robotizam, ne standardizam, ne impunem cum sa ne comportam si ne transformam. Ne transformam din oameni in simple fiinte umane.

Dar eu nu... Eu vreau sa fiu eu, sa visez cu ochii de deschisi la viitor daca asta imi doresc, sa plang atunci cand se redeschid ranile trecutului, sa zambesc la amintirile clipelor pline de fericire din copilarie si tinerete . Eu vreau sa traiesc, sa simt, sa simt cu tot ceea ce sunt cum trece fiecare clipa, sa ma doara trecerea ei la fel de mult cum ma bucura, vreau sa fiu capabila sa ma uit in oglinda peste ani, in ciuda ridurilor si a timpului trecut peste chipul meu, ochii...ochii sa ramana veseli, tineri si plini de amintiri... Ochii sa ramana poarta mea spre trecut:)